1. Dizabilitatea și munca – o contradicție structurală în România
În Europa contemporană, munca este recunoscută ca un drept fundamental și ca principală cale de participare socială. Pentru persoanele cu dizabilități, acest drept este garantat atât prin Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, cât și prin politicile Uniunii Europene privind egalitatea de șanse și incluziunea. România a ratificat aceste instrumente și a introdus în legislație mecanisme precum cotele de angajare, subvențiile și obligațiile de accesibilizare. Din punct de vedere formal, cadrul există.
În realitate însă, pentru majoritatea persoanelor cu dizabilități, piața muncii rămâne un spațiu închis. Ratele de ocupare sunt extrem de scăzute, iar pentru mulți oameni munca este înlocuită de pensii de invaliditate sau ajutoare sociale. Această situație este cu atât mai gravă în regiuni precum Maramureșul sau zonele rurale ale Transilvaniei, unde dizabilitatea se intersectează cu sărăcia, lipsa infrastructurii și accesul limitat la servicii. Aici, excluderea de pe piața muncii nu este o alegere, ci o consecință a unui sistem care nu oferă alternative reale.
2. De ce politicile existente produc mai degrabă excludere decât integrare
Deși legislația românească prevede obligații clare pentru angajatori, în practică acestea sunt ușor de evitat. Mecanismul cotelor, de exemplu, permite firmelor să plătească o taxă în loc să angajeze persoane cu dizabilități. Acest lucru transformă un instrument de incluziune într-o simplă sursă de venit pentru bugetul public, fără impact real asupra ocupării.
În același timp, serviciile publice de ocupare nu sunt construite pentru a lucra cu dizabilitatea. Consilierii nu au formare specifică, locurile de muncă nu sunt evaluate din perspectiva accesibilității, iar sprijinul oferit este fragmentat. O persoană cu dizabilitate dintr-un sat din Maramureș care ar dori să muncească se confruntă cu un traseu imposibil: transport inaccesibil, lipsa tehnologiilor asistive, angajatori reticenți și un sistem de protecție socială care penalizează munca prin pierderea beneficiilor.
Mai mult, politicile sunt dominate de o logică medicală a dizabilității, care vede persoana ca „incapabilă”, nu ca cetățean cu potențial. Această mentalitate este reprodusă atât de instituții, cât și de angajatori, și duce la segregare și subocupare.
3. Ce ar însemna integrarea reală pe piața muncii
Integrarea reală nu înseamnă doar angajare formală, ci participare economică cu demnitate. Pentru o persoană cu dizabilitate, asta presupune acces fizic la locul de muncă, tehnologii asistive, flexibilitate în program și o cultură organizațională care acceptă diversitatea.
La nivel comunitar, integrarea reală are și o dimensiune simbolică. Atunci când o persoană cu dizabilitate lucrează într-o firmă locală, într-o școală sau într-o întreprindere socială, comunitatea își schimbă percepțiile despre ce este posibil. Dizabilitatea încetează să mai fie asociată exclusiv cu dependența și devine asociată cu contribuția.
În Maramureș sau în alte regiuni rurale, integrarea reală poate lua forme diferite de modelul urban clasic: microîntreprinderi, muncă la distanță, cooperative, activități de economie socială sau servicii locale. Politicile publice însă nu sunt adaptate acestor realități.
4. ONG-urile ca infrastructură alternativă de integrare
În absența unor reforme sistemice, ONG-urile ajung să construiască ceea ce statul nu oferă: punți reale între persoanele cu dizabilități și piața muncii. Ele identifică persoane, le ajută să își descopere competențele, le oferă formare adaptată și lucrează direct cu angajatorii pentru a crea posturi accesibile.
În Transilvania și Maramureș există organizații care au creat ateliere, întreprinderi sociale și programe de angajare asistată. Acestea nu doar oferă locuri de muncă, ci demonstrează că dizabilitatea nu este o barieră absolută, ci una care poate fi gestionată cu resurse și voință.
Mai mult, ONG-urile pot oferi ceea ce sistemul public nu reușește: sprijin continuu. Pentru multe persoane cu dizabilități, menținerea unui loc de muncă este mai dificilă decât obținerea lui. Suportul oferit de ONG-uri – consiliere, mediere cu angajatorii, adaptări – este esențial pentru stabilitate.
5. ONG-urile ca actori de schimbare sistemică
Dincolo de munca directă cu beneficiarii, ONG-urile au un rol crucial în schimbarea sistemului. Ele pot documenta discriminarea, pot colecta date despre barierele reale și pot transforma aceste informații în advocacy.
În Europa de Vest, multe politici moderne de ocupare a persoanelor cu dizabilități au fost influențate de mișcări ale societății civile. În România, acest potențial este încă insuficient valorificat, dar este una dintre puținele surse reale de presiune pentru reformă.
6. Concluzie: între caritate și drepturi
Pentru persoanele cu dizabilități din România, accesul la muncă este încă tratat mai degrabă ca un act de caritate decât ca un drept. ONG-urile pot atenua această situație, pot crea modele și pot schimba mentalități, dar nu pot înlocui un sistem public funcțional.
În lipsa reformelor, ele rămân ultima linie de apărare împotriva excluziunii totale. Însă adevărata schimbare va veni doar atunci când ceea ce fac ONG-urile astăzi va deveni politica publică de mâine.
Gabor Bogdan
Referent dezvoltare, implementare a politicilor și a măsurilor active pe piața muncii S
