Rolul instituțiilor publice în sprijinirea procesului de implementare a noilor măsuri propuse în contextul transformărilor digitale și al pieței muncii

Transformările accelerate ale pieței muncii, generate de digitalizare, automatizare și noile modele economice, impun un răspuns coordonat și strategic din partea tuturor actorilor sociali. În acest context, instituțiile publice joacă un rol esențial, nu doar în adoptarea formală a noilor măsuri europene, ci și în facilitarea implementării eficiente, echitabile și durabile a acestora la nivel național și local.

Transformările tehnologice și digitale influențează profund piața muncii, generând atât oportunități, cât și riscuri. Pentru ca aceste schimbări să fie valorificate într-un mod echitabil și sustenabil, instituțiile publice trebuie să își asume un rol activ, strategic și integrator. Ele nu mai pot rămâne simple administratoare de politici, ci trebuie să devină promotoare ale adaptării, incluziunii și inovării sociale.

1. Traducerea politicilor europene în legislație coerentă

Primul și cel mai vizibil rol al instituțiilor publice este transpunerea directivelor și regulamentelor europene în legislația națională. România, ca stat membru al UE, are obligația de a adopta măsuri legislative care să reflecte principiile și standardele europene în materie de muncă, digitalizare, protecție socială și echitate. Ea trebuie să țină cont de realitățile sociale și economice locale, de capacitatea instituțională de implementare și de nevoia unei legislații clare, unitare și aplicabile.

O transpunere coerentă presupune:

• eliminarea contradicțiilor între normele noi și cele vechi (ex. Codul Muncii vs. Legea dialogului social).
• clarificarea noilor statuturi profesionale, angajat, colaborator, lucrător pe platforme.
• introducerea unor concepte noi, precum, muncă asistată de AI, dreptul la deconectare, echilibru digital viață-muncă.

Directiva europeană privind transparența în muncă prevede obligații clare pentru angajatori în privința informării angajaților. Transpunerea sa nu trebuie să se limiteze la traducerea articolelor, ci să includă ghiduri practice pentru angajatori, controale eficiente și sancțiuni echitabile.

În mod concret ar trebui să se realizeze:

• transpunerea Directivei privind condițiile transparente de muncă,
• adaptarea legislației la pachetul privind munca pe platforme
• introducerea de norme privind utilizarea inteligenței artificiale în procesele de HR,
• armonizarea Codului Muncii cu dreptul la formare profesională continuă.

Această muncă legislativă trebuie să fie însoțită de consultare cu partenerii sociali, claritate juridică și mecanisme de aplicare eficiente.

2. Coordonarea și sprijinul interinstituțional

Implementarea eficientă a politicilor necesită colaborare interinstituțională reală, nu doar formală. Din păcate, în multe situații, instituțiile publice din România funcționează în „silo-uri”, fără comunicare sau partajare de resurse. Un cadru coerent de acțiune presupune ca ministerele, agențiile, autoritățile locale și organizațiile partenere să lucreze împreună, deoarece, instituțiile publice trebuie să funcționeze în rețea, nu în izolare.

Procesul de implementare a noilor politici necesită sprijin interinstituțional concret:

• Ministerul Muncii, responsabil cu reglementările de muncă și politicile de ocupare, ar trebui să lucreze direct cu Ministerul Educației, pentru a sincroniza piața muncii cu sistemul de învățământ, precum și pentru recalificare și competențe digitale,
• ANOFM, care poate veni în sprijinirea ocupării și reconversiei profesionale, poate colabora cu ADR (Autoritatea pentru Digitalizarea României), care se ocupă de infrastructura digitală și strategia națională de digitalizare,  pentru a include competențe digitale în toate cursurile de reconversie.
• ANOFM poate colabora cu INS (Institutul Național de Statistică), pentru colectarea de date relevante privind piața muncii și care poate furniza date esențiale privind impactul automatizării, utile pentru Ministerul Finanțelor în alocarea fondurilor
• Autoritățile locale și județene, care pot implementa măsuri la firul ierbii.

Un exemplu concret ar fi crearea unor centre locale de formare digitală și antreprenoriat pentru tineri, coordonate de stat, dar în parteneriat cu sectorul privat și ONG-uri.

În alte țări europene, precum Germania sau Țările Nordice, funcționează „task-force-uri guvernamentale” dedicate digitalizării muncii, în care se implică toate instituțiile relevante. România ar putea replica acest model pentru a asigura coerență și viteză în acțiuni.

3. Sprijin pentru lucrătorii afectați de transformări

O parte semnificativă a forței de muncă este vulnerabilă în fața schimbărilor. Instituțiile publice trebuie să devină scut de protecție socială, în special pentru categoriile vulnerabile care riscă să fie lăsate în urmă de tranziția digitală. Acești lucrători, adesea din industrii tradiționale, din mediul rural sau fără competențe digitale, au nevoie de asistență directă și personalizată.

Instituțiile publice trebuie să asigure:

• acces gratuit și facil la programe de reconversie profesională, prin Programe gratuite de formare digitală, adaptate fiecărui nivel de educație
• măsuri active de ocupare (subvenții, consiliere, internshipuri),ajutoare financiare pentru cei care participă la reconversie (ex. vouchere, granturi, burse).
• sprijin pentru integrarea în muncă a lucrătorilor digitali (freelanceri, lucrători pe platforme, remote workers),
• campanii de informare și educare cu privire la drepturile și obligațiile din noile forme de muncă.
• Consiliere profesională personalizată, în funcție de vârstă, abilități și interese.
• Asigurarea continuității veniturilor în timpul recalificării (similar schemei de șomaj tehnic din pandemie).

Fără aceste măsuri, există riscul apariției unei noi categorii de excluși social, „muncitorii post-digitali”, lipsiți de acces la o piață a muncii în schimbare.

4. Asigurarea infrastructurii digitale și a incluziunii

Digitalizarea muncii nu se poate produce în lipsa unei infrastructuri de bază: internet, echipamente, competențe. Pentru ca politicile de digitalizare a muncii să funcționeze, instituțiile publice trebuie să garanteze accesul tuturor cetățenilor la infrastructura digitală, indiferent de zonă sau statut social, altfel riscăm accentuarea decalajelor socio-economice.

Ce presupune incluziunea digitală:

• Acces la internet de mare viteză în fiecare localitate, inclusiv în zonele defavorizate,
• Dotarea bibliotecilor, școlilor și centrelor culturale sau de formare cu echipamente digitale moderne,
• Dezvoltarea unei platforme naționale de învățare digitală, ușor de accesat de orice cetățean,
• Încurajarea parteneriatelor public-private pentru donarea de echipamente IT,
• sprijin pentru digitalizarea IMM-urilor și a întreprinderilor sociale.

Prin aceste măsuri, instituțiile publice contribuie la reducerea fracturii digitale, un fenomen tot mai acut în Europa Centrală și de Est. De exemplu, Programul „Digital Skills for All” din Irlanda oferă cursuri gratuite pentru adulți fără abilități digitale, în biblioteci publice și primării. România poate adapta acest model în mediul rural și mic urban, unde excluziunea digitală este majoră. Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare, organizează astfel de cursuri pentru persoane vârstnice.

5. Monitorizarea, evaluarea și adaptarea politicilor

Un alt rol esențial este acela de a monitoriza implementarea politicilor și de a ajusta măsurile în funcție de rezultate. Instituțiile trebuie să devină flexibile și adaptive, capabile să analizeze în timp real impactul măsurilor și să reacționeze rapid. Măsurile nu trebuie să fie doar teoretice sau simbolice, ci concret aplicabile și eficiente.

O politică publică vie presupune:

• colectarea de date detaliate despre efectele digitalizării asupra diferitelor categorii de angajați, definirea unor indicatori de rezultat, nu doar de activitate (ex. „câte persoane s-au angajat după cursuri?”, nu doar „câte cursuri am ținut?”)
• realizarea de rapoarte periodice de evaluare a impactului,
• adaptarea rapidă a politicilor acolo unde apar blocaje sau inechități,
• implicarea cercetării și a universităților în fundamentarea deciziilor publice
• Consultare periodică cu beneficiarii politiciilor (muncitori, angajatori, sindicate, ONG-uri).
• Ajustarea anuală a programelor în funcție de impact și feedback.

Se poate realiza o platformă digitală de feedback pentru participanții la măsurile de formare, unde beneficiarii pot evalua calitatea cursurilor și pot propune îmbunătățiri. Datele colectate automat pot ghida deciziile Ministerului Muncii.

Concluzie

Instituțiile publice nu sunt doar „executanți” ai unor directive europene, ci actori activi în transformarea societății și economiei. Dacă își asumă un rol activ, transparent și colaborativ, ele pot transforma provocările digitalizării și ale noilor modele de muncă în oportunități de dezvoltare, incluziune și progres. Pentru a reuși acest lucru, e nevoie de viziune, cooperare, implicarea partenerilor sociali și o voință politică fermă de a investi în oameni și în viitor. Doar astfel România va putea face tranziția către o economie digitală echitabilă, rezilientă și aliniată valorilor europene.

Este momentul ca statul să nu mai fie doar un administrator pasiv, ci un strateg vizionar și un sprijin real pentru cetățeni, în fața uneia dintre cele mai mari tranziții din istoria muncii.

Data	Expertul  din cadrul proiectului
11.04.2025	Nume, prenume: Gabor Bogdan Funcție: Referent dezvoltare, implementare a politicilor și a măsurilor active pe piața muncii S    Semnătură: